Autonomie vs. ... lipsa ei?

Care e starea naturală, implicită? Oamenii au autonomie sau trebuie să li se dea?

“Noi oferim multă autonomie oamenilor noștri!”, “construim spații în care oamenii să ia decizii autonom”, “o cultură a autonomiei”, “educăm liderii să ofere autonomie oamenilor pe care îi conduc” etc.

Toate aceste expresii curente în spațiul aparițiilor publice au o problemă: ar putea fi adevărate.

Dacă sunt adevărate, înseamnă că starea implicită, normală, nealterată prin efort și intervenție, este cea în care oamenii nu au autonomie. De aici nevoia ca respectiva autonomie să fie primită, DACĂ este oferită.

Cu alte cuvinte, dacă ești subordonat ai terminat-o cu autonomia! Poate doar dacă ai norocul să ai un șef înțelept (care face și efortul de a-ți oferi un spațiu limitat în care să iei decizii) să te mai bucuri și tu un pic de ceea ce poate creierul tău.

Poți schimba asta. Poți să operezi din paradigma în care starea normală, implicită, este că oamenii vin cu autonomia la pachet, iar aceasta este limitată, redusă sau eliminată DOAR prin eroare de leadership, sau constrângeri de altă natură.

Asta s-ar putea să te ducă la schimbarea întrebării clasice (“Ce am eu de făcut pentru a crește autonomia oamenilor mei?”) la întrebarea mai complicată, dar adevărată: “Ce ar tebui eu să încetez să mai fac pentru a nu mai îngrădi autonomia oamenilor mei?”